Ceasul lui Don Quijote

Plimbările pe străzile Berlinului îți pot oferi surprize neașteptate. Poți descoperi obiecte aparent banale, pe care imaginația și noaptea, ”sfetnic bun”, le transformă în opere de artă ticăitoare. Berlinul în sine este un oraș care inspiră orice minte deschisă. Este o metropolă vibrantă, plină de viață, într-o continuă metamorfoză, în care nici o zi, și nici o noapte nu este la fel. Asta și pentru că orașul respiră libertatea prin artă, rezultând astfel un amestec relativ dezordonat de stiluri, preponderent moderne, dar și un şantier cu mici oaze arhitectonice, cu clădiri bântuite încă de fantomele comunismului est-german.

Toate întregesc imaginea unui oraş cool, klasse, care atrage artiști din lumea întreagă, cu viață de noapte eferverscentă și un cult al mersului pe bicicletă. Ce face însă Berlinul deosebit nu se poate surprinde în poze sau fotografii, ci doar respira din aer – atmosfera, spiritul, viaţa care pulsează peste tot. Poate tocmai pentru că a fost greu încercat de istorie, şi asta până foarte recent, azi Berlinul e un oraş viu și unic.

Unicitatea poți să o vezi în staţiile S-Bahn, în denumirile deșuchiate ale barurilor sau magazinelor berlineze (fie ele centrale sau periferice: Where is Jesus?, Who killed Bambi, Madonna), la fiecare colț de stradă, în vitrinele magazinelor, interioarele inspirate ale barurilor și restaurantelor, în vestimentația oamenilor care sunt în continuă mișcare. Noul se întrepătrunde cu vechiul, ordinea cu dezordinea. Simțurile sunt continuu stimulate. Cu aceste gânduri și cu mult entuziasm am ieșit prin zona Görlitzer Park la o bere, într-o seară de decembrie cu Roxana şi Andra. Doream să ajunem în barul numit Gloria, după filmul chilian cu același nume din 2013. În acea noapte în faţa intrării unei case cu mai multe apartamente am găsit o lampă neagră abandonată de fostul ei proprietar. Lampa era stricată. Picior lung și subțire, cu un braț flexibil în partea de sus ce era defect. Partea de jos, pe care se sprijinea lampa și în care stătea transformatorul avea o formă înteresantă asemănătoare cu aceea a unui O.Z.N. din filmele vechi americane sau a unei pălării. Eu am văzut în ea o pălărie, una medievală, dar actuală în acelaşi timp, vorba cântecului: “gunoiul unora, comoara altora” , sau comoara lui Don Quijote?!

Miguel de Cervantes în opera sa, Don Quijote de la Mancha, povestește de un frizer care și-a pus vasul de alamă în cap pentru a se proteja de ploaie. Don Quijote insistă că acel vas este coiful magic al lui Mambrino, un rege maur fictiv, celebrat în romanele cavalerești. Potrivit legendei, Mambrino poseda un coif din aur pur ce-i conferea purtătorului invulnerabilitate. Don Quijote dorește să obțină coiful şi îl provoacă la duel pe frizer, pe care îl confundă cu un cavaler. Când frizerul vede ca Don Quijote îl atacă, fuge, lăsând în urmă catârul și vasul de alamă.

Extrem de ofertant, acest prim roman modern, cum a mai fost el denumit, a impus în literatura universală două personaje care merg alături, unul pe cal, altul pe măgar, şi care au căpătat în timp statut de simbol. Cervantes a publicat primul volum al cărții sale în 1605. Faptul că este cea mai vândută carte din toate timpurile, dovedește că Don Quijote este mai mult decât un cavaler aventurier, care se bate cu morile de vânt pentru cucerirea inimii iubitei sale Dulcinea. Este un modus vivendi, o invitaţie la aventură şi la descoperirea sinelui. Cu siguranță proverbul folosit de Sancho Panza “Cine poate pune câmpului poartă?” reflectă măreția acestei cărți și poate a acestui ceas de perete, inspirat din povestea lui Cervantes şi a cavalerului său rătăcitor.

Ceasul de perete al lui Don Quijote reprezintă îmbinarea vechiului cu noul, a imaginației cu realitatea, într-o dulce şi (paradoxal) foarte plăcută ambiguitate. Este un obiect aflat la confluența a trei culturi: spaniolă, germană și română. Partea metalică este talpa unei lămpi de cameră, modificată. Cartea pe care este fixat ceasul a fost și ea prelucrată pentru a sugera vechimea. Limbile ceasului sunt în formă de lănci, iar orele sunt marcate cu simboluri din cartea lui Cervantes: Don Quijote, Sancho Panza, mori de vânt și Dulcinea. În construcţia acestui ceas de perete s-a jonglat cu imaginaţia, literatura şi realitatea, pentru că lumile reale şi cele imaginare se consumă reciproc, recurgând în final la logica visului.

Lectură plăcută!